Unele momente şi personaje sunt parcă anume întâmplate în viaţă pentru a ni le aminti cu drag "la vreun pahar singuratic cu vin sau la vreo sticlă văduvită de bere". Dar numai redate în scris îşi păstrează pulsul şi o parte din savoarea de atunci. Nostalgic? Poate. Totuşi, cui nu-i place să se regăsească în paginile cărţii preferate, să trăiască alături de eroii ei, să participe la aventuri antologice, pline de haz, ce au avut loc într-o parcare din Bucureşti sau în inima continentului negru? Unii le-au trăit, alţii şi-ar dori, puţini le scriu, celelalte sunt pe cale să se întâmple...
Adrian Voicu s-a născut în primăvara anului 1970, în luna martie, printre buchete de ghiocei şi toporaşi, debarcând în această lume, în localitatea Nehoiu din judeţul Buzău. Nu se ştie încă în ce categorie de cetăţeni ai României ar trebui să-l încadrăm: moldoveni sau munteni?!
Caracter inventiv, cu simţul umorului la purtător, dar, în esenţă, o fire sensibilă şi atentă la lucrurile fragile pentru suflet, încă din copilărie s-a simţit atras de "profilul uman" al existenţei.
Paradoxal, a absolvit Liceul Militar "Dimitrie Cantemir", de la Breaza, liceul cu profil real, mărturisind mai tarziu: "Am început să scriu tot felul de povestiri prin liceu, ca reacţie la viaţa cazonă, în caiete de 48 de file, pe care le mai am, cred, prin podul casei… Luni de zile, am făcut de unul singur o gazetă de perete, montată într-unul dintre dormitoarele plutonului nostru, spre deliciul absolut al colegilor şi disperarea definitivă a cadrelor militare".
Fără să stea locului, mai face un an de şcoală militară la Braşov, la antiaeriană, unde, vreo două săptămâni de internare în infirmerie (nu spune ce boală gravă a avut!) l-au făcut să scrie felurite nuvele şi povestiri, pe care le citea unui grup foarte restrâns de colegi. Scriitorul aminteşte: "Fiecare dintre noi aşternea pe hârtie câte ceva, iar seara, ne strângeam într-o cameră şi, mamă-mamă, ce ne mai distram citindu-le!". Astfel, a reuşit, prin spiritul său, să mai îndulcească puţin ceaiul cu bromură servit la popotă, precum şi anii care că ar trebui să fie cei mai frumoşi din viaţa unui tânăr.
Începe să trimită scrisori haioase la Viaţa Studenţească, câştigând concursul de rime "Ce-i mai mică şi mai mică/Decât gena de furnică?" cu răspunsul "Am impresia că e/O genă de purice".
În facultate nu a mai scris nimic, nici după facultate, adică din '89 şi până spre 2005, când a început să-şi plimbe paşii prin parcarea Sălii Polivalente din Bucureşti, la DaewooClub. Încurajat de membrii clubului, a continuat şi materializat cronicile "JOI SEARA, ÎN PARCARE".
La puţin timp după definitivarea cronicilor a început să lucreze la a doua carte, "ÎNTRE DOUĂ DECOLĂRI", inspirată din traiul dus în deplasări.
Nu ştiu ce trebuie să mai conţină biografia scriitorului Adrian Voicu... Las timpul crud şi nemilos să ningă peste viaţa lui cu mii de foi de hârtie scrise şi înmănuchiate în cât mai multe cărţi.
Lucian Blaga spunea că o carte este ca o "boală" pentru fiecare scriitor până când o termină de scris, pe urmă scriitorul se însănătoşeşte brusc. Ţinând cont de ceea ce spunea marele Blaga, nu pot să-i doresc scriitorului Adrian Voicu decât o nouă "boală" grea şi grabnică! Însănătoşire instantanee, dragă Scriitorule! Posteritatea va scrie ceva mai mult decât mine!
Cu adâncă evlavie,
George Călin,
poet, publicist şi editor român, încă în viaţă